Pentru a fi întrunite condițiile de tipicitate ale infracțiunii de evaziune fiscală, prevăzută de articolul 9 alin 1 lit c din legea Nr. 241/2005, e necesar ca, sub aspectul laturii obiective, să se dovedească evidențierea unor cheltuieli ce nu au la bază operațiuni reale ori evidențierea unor operațiuni fictive. Relevant pentru atragerea răspunderii penale este caracterul real sau nu al raportului juridic relevat de actele contabile sau documentele legale. Astfel, utilizarea de câtre furnizor a unor facturi care poartă mențiuni nereale, apreciem că nu afectează existența raportului comercial în sens de ” negotium” și nu transformă operațiunea comercială într-un neexistentă sau nereală, relevanță având achiziționarea de produse la prețul și cantitatea stipulată în documentele contabile. În acest sens se conturează practica judiciară recentă, instanțele apreciind că la determinarea impozitului pe profitn stabilit suplimentar pot fi avute în vedere, prin estimare, cheltuieli cu privire la care nu există documente justificative. În acest sens, s-a pronunțat și CJUE ( Hot. Halifax și alții C-225/02) precizând faptul că în constatarea tipicității este importantă existența operațiunilor comerciale și că singura situație în care trebuie exclus caracterul real al unei operațiuni economice este aceea în care se efectuează tranzacții fictive. CJUE stabilește fără echivoc, în mod expres, că particularul trebuie să beneficieze de prezumția de bună-credință, revenind organelor fiscale sarcina probei, faptului că acesta cu intenție directă a luat parte la un mecanism fraudulos.